Povestea construcției unei case de la zero – în România, pe structură de lemn, cu elemente specifice unei case pasive #1

Ne-am dorit să trăim în mod real cât mai aproape de natură, acesta a fost punctul zero al poveștii noastre. Așa am ajuns să achiziționăm un teren și să construim o casă, undeva la vreo 30 de kilometri de București. Am descălecat lângă o pădure care da, e chiar o pădure de câteva hectare și nu doar un concept verde (ne-am dorit mult să respirăm aer curat, concepte tot respirasem de ceva timp încoace) și am zis că acolo e rezolvarea noastră pentru a avea cât mai multă libertate de mișcare (vorbim de un teren de 1400 mp), autonomie și independență (vorbim pe larg despre asta în capitolele ce urmează) și locul unde vrem sa ne creștem copiii. Pădurea s-a dovedit a fi chiar parte dintr-o rezervație naturală, cu lac cu tot (recunosc că nu țintisem atât de sus), iar casele din zonă cu regim de înălțime preponderent de parter plus mansardă. Deci, scăpasem cu adevărat de blocuri.

Mă simt obligată să fac tot felul de precizări privind dimensiuni și localizări pentru că, din păcate, cerințele noastre privind spațiul și natura s-au deformat mult de-a lungul timpului. Ne-am urbanizat atât de tare încât 100 de mp de teren și priveliștea spre zidul vecinului sunt suficiente pentru mulți să considere că locuiesc la casă și că au și grădină, iar construcțiile din prezent corespund întocmai unor astfel de cerințe. Nu e deloc întâmplător că am ajuns să locuim în apartamente de 2 camere care acum 10 ani erau garsoniere. Arhitecți și dezvoltatori deopotrivă, sub imperiul unei legislații care ne restrânge vizibil lumea, ne conving că putem trăi fericiți în cutii de chibrituri cu ultimele dotări. Considerentele acestor transformări au fost însă dintre cele mai diverse și profunde, așa cum am realizat în timpul documentării poveștii mele.

Nu voi insista asupra factorului financiar și a gradului de educație în alegerea spațiului de locuit. Acolo realitatea e tristă și clară. Fără dubiu, supraaglomerarea locativă existentă în prezent în România este consecința urbanizării masive a celor din mediul rural, proces ce a avut loc în perioada comunistă, urmată de lipsa de venituri/sărăcia tinerilor cu vârste până în 30 de ani care reprezintă o altă realitate incontestabilă a ultimilor ani. Nu cred că e cineva care să nu aibă o cunoștință măcar care să locuiască, cel puțin, cu partenerul de viață și copilașii de peste 30 de ani care își așteaptă proprii copilași dintr-o clipă în alta. Eurostat vine cu o mulțime de statistici în acest sens, indicând la nivelul anului 2019 o rată de supraaglomerare în România de 45,8%, adică cea mai înaltă din UE la acel moment. Pe aceleași motive de sărăcie am văzut și dinamica scăzută de mutare dintr-o locuință în alta, care, din nou, ne-a îndepărtat vizibil de o îmbunătățire a fondului locativ.

Ceea ce mi-a ridicat cu adevărat o sprânceană a fost, însă, curentul relativ recent al mutării la sat și aspectele intrinseci din spatele acestuia. Am considerat că am în față un curent, cel puțin de investigat, în contextul antagonic al construirii masive de parcuri rezidențiale din ultimii ani. Un curent pe care l-am înțeles din mărturiile celor care au făcut tranziția de la oraș la sat ca fiind determinat de dorința de trăire diferită a timpului, de regândire a spațiului personal și de reîntoarcere la natură. Deși extrem de subiective, înțelegerea și trăirea diferită a timpului, a spațiului și a naturii nu au rămas niște concepte abstracte, reprezentând motivații reale în alegerea spațiului de locuit și având consecințe directe asupra calității vieții. Un studiu publicat de Eurostat vorbește de nouă indicatori ai calității vieții, unul din aceștia fiind chiar mediul natural și de viață. Statisticele explicate de Eurostat precizează că mulți europeni au devenit din ce în ce mai vocali în ceea ce privește dorința lor de a se bucura de beneficiile oferite de un mediu de înaltă calitate, de la drepturi de bază, cum ar fi furnizarea de apă curată, la aspecte mai intangibile, cum ar fi medii rezidențiale și de lucru fără zgomot sau acces facil la natură și spații verzi.

Din păcate, orașele suprapopulate și nesustenabile fac din demersurile de construire a spațiilor rezidențiale cu acces la natură și spații verzi o iluzie. Celebre clădiri verzi construite în apropiere de celebre gropi de gunoi. Pe lângă aspectele de poluare, zgomot și lipsa spațiului, infrastructura deficitară de transport întregește acest tablou sumbru. Noi ne-am întrebat, în mod pertinent aș spune eu, de ce nu am pierde, pentru a ajunge acasă, 30 de minute conducând pe autostradă în loc să pierdem același număr de minute în blocajele nesfârșite din orice zonă a Bucureștiului? Aspectele de economie a timpului atunci când triunghiul casă-serviciu-școala/grădinița copiilor este cât mai restrâns, accesul rapid la diverse servicii/activități culturale (restaurante, supermarketuri/centre comerciale, teatre, festivaluri), argumente supreme în cazul locuitorilor din centrul extins al Bucureștiului, nu mai țin nici ele demult.

Încă din 2016 a fost finalizată așa-numita Strategie Națională a Locuirii care ne promitea că până în 2030 o sa ne fie mai bine. Proiectul este de atunci în dezbateri și analize în cadrul tuturor ministerelor și nici acum nu este aprobat (MDLPA a răspuns solicitării mele în acest sens și m-a informat oficial și argumentat că procesele de avizare – desfășurate inițial în perioada 2016-2019 – au fost reluate fără finalizarea procesului de adoptare a acesteia la nivelul Guvernului). Ceea ce voiam să spun, însă, e că în proiect se precizează că modelul de dezvoltare al locuințelor noi în jurul unui centru istoric existent, în inele concentrice cu densități mai mari înregistrate odată cu deplasarea spre marginea orașului (astfel cum se întâmpla în perioada regimului comunist) este contrar dinamicii pieței celor mai multe orașe din lume aflate într-o perioadă de reurbanizare, însă nu şi dinamicii pieței actuale din România, aflată în plin proces de suburbanizare. Totuşi, acest model de dezvoltare a oraşelor în zonele periurbane devine nesustenabil pe termen lung, implicând costuri mari cu infrastructura de locuire necesară viabilizării acestor zone.

Deși descurajată la nivel strategic național, varianta locuirii în zone periurbane/de influență/sate aparținătoare (adică aflate în apropierea orașelor) are ca fundament, așa cum spuneam la început, o serie de aspecte esențiale sănătății și stării de bine – timpul, spațiul, natura. Locuințele urbane, cu toate facilitățile pe care le oferă, atâta timp cât sunt situate în orașe scăpate de sub control din perspectiva mediului și a sănătății vieții, reprezintă de multe ori un compromis pe care oamenii nu mai vor să îl facă.

Dar povestea aceasta nu e despre conspirația imobiliară sau de mediu (care clar nu există, e doar goana noastră după mai mult care începe să devină evident că, de fapt, e mai puțin) și nici despre cum am construit noi 100% sustenabil (deși ne-am fi dorit, dar realitatea e că acum în România nu există resursele necesare pentru așa ceva, iar dacă se reușește în mod excepțional, cu siguranță se ajunge la bugete sărite în aer).

Miza noastră a fost simplă, aceea de a onora și de a integra în modul în care am ales să trăim puterea binefăcătoare a naturii, a spațiului și a materialelor care respiră. Și nu, nu sunt proaspăt ieșită de la o ședință de yoga, nici nu scriu sub influențe. Mai degrabă scriu din sufletul meu cu rădăcini maramureșene și moldovenești și din memoria implicită în care s-au stocat imagini cu pășunile care nu mi se termină sub nas, cu casele ce au modele și culori făurite de cei care le locuiesc, case care sunt prelungiri ale oamenilor și nu concepte în serie ale dezvoltatorilor.

Acestea fiind zise, fără a avea pretenția că ne-am sustras complet poluării și supraaglomerării, mizeriei și stresului, considerăm că ne-am îmbunătățit semnificativ calitatea vieții și ne-am apropiat de ceea ce ne-am dorit de la viață, fără să ne retragem în munți, fără să facem home schooling, într-un cuvânt fără să ne retragem din societatea fără de care aparent nu putem funcționa și astfel să ne înspăimântăm părinții și cunoscuții. Ba chiar am bifat și un alt indicator al calității vieții, cel social, întrucât vechii prieteni ne-au rămas în continuare prieteni, în ciuda deciziei noastre extreme și în plus am dobândit și unii noi, vecinii de vizavi fiind tot lucrători în București și tot cu copii la grădinițe și școli. Iar dacă uneori se mai aude câte un cocoș cântând în mijlocul unui zoom meeting, ne asumăm neprofesionalismul și alegem în continuare … să trăim așa.

Acum trecând la aspectele practice ale acestei povești pe alocuri romantice, trebuie să spun că experiența noastră nu a fost deloc ușoară. Începând de la aspectele de proiectare și construcție (casa pe structură de lemn provocând șoc și groază), la aspectele financiare (bugete depășite mult, adică muuult!) și până la cele juridice (fără mansardă în realitate, dar cu mansardă pe hârtii), drumul a fost unul anevoios și care îți cultivă îndelung răbdarea și te antrenează în respirația profundă.

Așa că având în vedere cele de mai sus, am hotărât să scriu despre asta în speranța că ajută și pe alții care trec prin experiențe asemănătoare. Și pe mine m-au ajutat site-urile și forumurile pe subiectul experiențelor construcțiilor de locuințe unifamiliale, doar că eu, avocat fiind, îmi permit să dau sfaturi și să emit opinii doar pe latura juridică a acestei experiențe. Restul, rămân povești sau revin cu un update după ce termin facultatea de construcții. Nu de alta, dar Șoflete m-a pus demult pe gânduri.